„Nu vorbesc cu tine”: iată cum se manifestă și ce urmări poate avea violența prin tăcere

Când mama mea era supărată sau nefericită, începea să se comporte ca și cum, pur și simplu, nu aș fi existat. În astfel de momente mi se părea că devin invizibilă, o fantomă sau un geam. Când eram mică – aveam probabil șase sau șapte ani – îmi ardea totul în interiorul meu sub privirea ei feroce, plângeam și o rugam să spună măcar un cuvânt, dar ea tăcea. Bineînțeles, toată copilăria mea, am umblat pe lângă ea ca pe lângă un ou, de frică. Era ca și cum aș fi fost pedepsită și închisă la mansardă, dar era o pedeapsă cu mult mai subtilă și nu atât de evidentă. Până am atins vârsta de patruzeci de ani nu conștientizasem că aceasta era un fel de violență.

Această femeie nu este unica; copiii care au crescut între violență verbală și emoțională consideră că acest comportament este unul normal, crezând, în mod eronat, că se întâmplă la fel în toate familiile. Nu este de mirare faptul că există mai multe păreri în societate cu privire la ceea ce trebuie considerat drept violență în cadrul familiei. Chiar dacă mulți recunosc că violența fizică este o problemă care lasă vânătăi sau fracturi, totuși nu toți înțeleg unde apare incapacitatea de a face față propriilor emoții (de exemplu agresivitatea) și începe violența asupra altei persoane. Cu toate acestea nu contează dacă acest comportament este o încercare deliberată de a-l manipula și controla pe celălalt sau persoana încearcă să-și justifice comportamentul spunând că „el (ea) l-a provocat” – ambele cazuri sunt, de fapt, acte de violență.

Spre deosebire de opinia publică, cercetarea demonstrează foarte clar ce influențe au asupra creierului copilului violența emoțională și cea verbală: aceasta îi schimbă structura. Acești copii devin niște adulții care nu au încredere în percepția lor și prezintă dificultăți în a-și reține emoțiile; ei dezvoltă un stil de atașament nesigur, care îi separă de sentimentele lor sau îi face foarte vulnerabili și susceptibili față de eșecuri. Deoarece au tendința de a considera violența verbală ca fiind un lucru normal, ei pot avea relație cu o persoană care își manifestă această violență verbală.

Când ne imaginăm violența verbală, ne gândim la țipete și certuri, dar adevărul este că violența cea mai toxică este cea tăcută; recitiți povestea cu care începe acest articol și veți observa că în acest caz instrumentul de violență este tăcerea mamei.

Violența prin tăcere: ce este și cum distruge ea.

Lea, în vârstă de 38 de ani, mi-a scris despre prima sa căsătorie:

Devenisem jalnică, îl imploram să-mi spună că după acea ceartă mă mai iubește, dar el nu-mi răspundea. Îl imploram tot mai tare, plângeam, dar el stătea pe canapea cu față împietrită. Apoi începeam să-i cer scuze, chiar dacă el începuse cearta, eu nu făcusem nimic rău. Îmi era frică că va pleca. Nu am considerat comportamentul său ca fiind violență sau control până când am mers la terapie pe la vârsta de 35 de ani. Am trăit așa timp de 12 ani și nici nu m-am gândit că poate fi ceva în neregulă.

Povestea Leei nu este o excepție, și nu este ea unica care să considere că este normal un asemenea comportament al partenerului de viață. Violența prin se poate îndreptăți sau nega foarte simplu „el pur și simplu nu vrea să vorbească”, „Ea doar încearcă să se concentreze”, „el nu vrea să-mi facă rău intenționat”, sau „Poate sunt într-adevăr prea sensibil, așa cum spune ea”. După cum am mai explicat în cartea mea „Detox pentru fiica mea”, copiii memorizează nu doar mesajele care le sunt adresate în timpul violenței verbale (de exemplu, „de ce te-am născut?”, „ești un monstru”, „îmi creezi doar probleme etc.), dar ei își formează așteptările față de lume și încearcă să înțeleagă modul în care persoanele care au suferit de violență prin tăcere se comportă cu cei din jur.

Putem distinge mai multe tipuri de violență prin tăcere: „zidul surd”, ignorarea, disprețul și refuzul contactului emoțional. Toate însă au un singur scop: de a marginaliza persoana, de a o face să se simtă groaznic și de a consolida controlul asupra ei.

„Zidul surd”.

Acest tip de comportament a fost studiat destul de mult și are chiar propria abreviere DM/W (din limba engleză: Demand/Withdraw), deoarece este recunoscută ca fiind una din cele mai toxice relații. A deveni un zid surd înseamnă sfârșitul dialogului, de aici rezultă că persoana care a inițiat acest dialog este nevoită să renunțe la el. Atunci când un părinte procedează astfel cu propriul copil, el sau ea demonstrează în mod clar acest lucru, că gândurile și sentimentele copilului nu au nici o valoare și că nimănui nu-i pasă de el: dar deoarece necesitățile copilului includ dragostea și sprijinul părinților, copilul va însuși această lecție ca pe un fel de „adevăr”despre sine. Atunci când un partener adult face acest lucru unui altui adult, este doar o demonstrație a puterii sale asupra celuilalt și încearcă să-i comunice următoarele: ceea ce-ți dorești, ce crezi, ce simți nu are cea nici cea mai mică importanță în relația noastră.

Ignorarea sau boicotarea.

Faptul că doriți să demonstrați că nu-l vedeți sau nu-l auziți pe copil, care este foarte sensibil la toate, mai ales dacă recurgeți la acest lucru în scop de pedeapsă. Copilul mic se poate simți abandonat sau alungat din familie, copilul mai mare poate simți durerea provocată de respingere și, în același timp, o furie adâncă, după cum afirmă Ella:

Tatăl meu a încetat imediat să vorbească cu mine, de îndată ce-l dezamăgeam, și acest lucru se întâmpla foarte des. Cauzele erau multe: notele joase, rezultate slabe la orele de sport și multe altele. El îmi repeta mereu același lucru: „Trebuie să te pregătești. Ești prea sensibilă, în această lume supraviețuiește doar cel mai puternic”. Mama mea urma aceleași principii. Când eram adolescentă eram supărată pe ambii, dar în același timp mă gândeam că dezamăgirea lor era vina mea. Eram unicul lor copil și nu aveau cu cine să mă compare. Înainte de a merge la colegiu eu mă simțeam chiar foarte rău, dar, din fericire, m-a salvat un terapeut extraordinar.

Partenerii folosesc, de asemenea, boicotul pentru a umili și a deprecia, precum și pentru a o speria pe cealaltă parte. Este o modalitate de a-l face pe celălalt să-și simtă vulnerabilitatea și acest lucru se face cu scopul de a-l face pe propriul partener mai docil.

Ignoranță și ridiculizare.

Să râdeți de cineva, să-i faceți grimase sau să vă manifestați disprețul față de acea persoană poate fi, de asemenea, un instrument de violență care va înjosi persoana în cază, chiar dacă o veți face fără cuvinte.

Aceasta este violență. Pentru a ofensa o persoană nu avem neapărat nevoie de cuvinte.

Refuzul contactului emoțional.

Aceasta este probabil cea mai subtilă formă de violență, mai ales când este vorba de copii: refuzul de a-i oferi sprijin, dragostea și grija, aceste lucruri atât de necesare pentru dezvoltarea copilului. Desigur, copilul nu înțelege exact că este lipsit de aceste lucruri, dar simte că singurătatea îi umple goliciunea din inimă. La fel de complicat îi este și unui partener adult care este tratat în acest mod, deoarece atunci când sunteți respinși, veți simți și mai mare nevoie, veți deveni și mai dependenți de partener. Nu este chiar logic, dar este adevărat. Refuzul contactului emoțional este un instrument puternic pentru cei care doresc putere și control.

Violența este violență. Dacă cineva folosește cuvintele sau tăcerea pentru a vă face să vă simțiți fără valoare și fără putere, atunci această persoană comite un act de violență. Rețineți această formulă simplă.